Munca nedeclarată este definită că o activitate plătită care „nu este declarată autorităților publice”, iar efectele negative ale muncii nedeclarate sunt resimțite atât de lucrători, cât și de întreprinderi și guverne. Conform datelor Eurostat, în România, munca nedeclarată din sectorul privat este la cel mai mare nivel din UE, cu un procent de 21,7%. Sectorul de construcții este pe locul 2 din sectoarele afectate (după cel de servicii personale), cu un procent de 19% din total.

Efecte negative

Pentru lucrători, munca nedeclarată conduce la drepturi de pensie mai scăzute, acces mai redus la asistență medicală, condiții de muncă precare, posibilitatea încălcării drepturilor de ocupare a forței de muncă.

Pentru întreprinderi, munca nedeclarată creează concurență neloială, dat fiind că întreprinderile care nu își declară lucrătorii beneficiază de un avantaj neloial.

Pentru guverne înseamnă pierderi de venituri fiscale și de contribuții sociale.

Măsuri din trecut

Încă din 2014, Comisia Europeană a propus crearea unei platforme europene pentru combaterea muncii nedeclarate. Aceasta reunește Comisia, partenerii sociali și autoritățile naționale din UE care răspund de combaterea muncii nedeclarate, cum ar fi inspectoratele de muncă și autoritățile în materie de securitate socială. Baza de lucru de la care s-a plecat au fost schimbul de informații și bune practici, formarea de personal și deciderea de principii comune pentru inspecții, practic o prima cooperare la nivel UE în acest domeniu, inclusiv pe munca nedeclarată în situații transfrontaliere.

Politicile publice de până acum s-au concentrat pe creșterea costurilor muncii nedeclarate și a beneficiilor muncii declarate pentru furnizori, precum și pe desfășurarea de campanii de conștientizare în rândul furnizorilor de muncă nedeclarată.

Mai puțină atenție a fost acordată laturii cererii de muncă nedeclarată, și anume cumpărătorilor de muncă nedeclarată. Atunci când autoritățile publice achiziționează bunuri și servicii de la întreprinderi din sectorul privat prin achiziții publice, de multe ori se ajunge la un lung lanț de subcontractare, unde de multe ori poate fi identificată muncă nedeclarată.

Vulnerabilități

Atunci când prețul cel mai mic este utilizat ca unic criteriu de selecție, riscul muncii nedeclarate crește din cauza presiunii asupra costurilor forței de muncă. Există o asociere între gradul de muncă nedeclarată în achizițiile publice și sectoarele implicate. Sectoarele care se bazează pe muncă manuală, salarii mici și lucrători sezonieri sau străini, precum sectorul de construcții, sunt mai predispuse la muncă nedeclarată, inclusiv în timpul procedurilor de achiziție. Vulnerabilitățile acestor sectoare provin din: dificultățile asociate inspecției lucrătorilor care își schimbă frecvent locul de muncă; nivelul de calificare a lucrătorilor și cunoașterea drepturilor lor de muncă; densitatea sindicatelor și acoperirea negocierilor colective; calitatea și complexitatea reglementărilor și legislației naționale; cultură existentă a nedeclarării salariilor în anumite sectoare.

Fazele unui traseu corect

Orice proces de achiziție ar trebui să bifeze o serie de măsuri, începând cu faza de planificare, apoi evaluare și implementare.

În prima faza, pot fi impuse clauze ofertanților, precum: să nu fie înscriși în registre publice de neconformitate, extinderea criteriilor de excludere la subcontractanți, stabilirea responsabilității solidare între subcontractanți și contractanții principali, standarde de muncă de-a lungul întregului lanț de subcontractare.

În faza de evaluare, se pot obține și verifica informații suplimentare, de la istoricul potențialelor încălcări ale drepturilor de muncă, la neplata taxelor sau a contribuțiilor de asigurări sociale și se pot solicita explicații pentru ofertele cu prețuri anormal de scăzute, asigurându-se totodată eligibilitatea subcontractanților.

În faza de implementare, se pot impune cerințe de notificare și aprobare a subcontractării suplimentare, de asigurare a faptului că toți subcontractanții îndeplinesc criteriile de atribuire și de excludere stabilite de autoritățile contractante, de menținere a unei liste actualizate a subcontractanților, de verificare a permiselor de muncă ale lucrătorilor imigranți, de verificare a utilizării cardurilor de asigurări sociale/de muncă la locurile de muncă din cadrul contractelor publice, precum și de colaborare cu partenerii sociali pentru a monitoriza conformitatea cu acordurile colective.

Măsuri de succes

Legiferarea și reglementarea lanțului de subcontractare s-a dovedit un real succes în țări ca Spania și Danemarca – ofertanții sunt acreditați, trebuie să facă dovadă condițiilor cerute de lege de-a lungul întregului lanț de subcontractare.

Belgia a hotărât că prețul cel mai mic nu trebuie să fie unicul criteriu pe baza căruia se acordă contractele, înțelegând capcanele acestuia.

În Germania, există un sistem în care firmele sunt verificate în ceea ce privește conformitatea socială și achizițiile publice responsabile din punct de vedere social - condiții de muncă echitabile, contracte de muncă adecvate, respectarea timpului de lucru, plata de contribuții de asigurări sociale.

În Suedia și Slovacia, orice firma din lanțul de subcontractare trebuie să respecte condițiile legale (inclusiv cele de condiții de muncă și salarii corecte). Norvegia, Finlanda, Portugalia au sisteme de verificare și monitorizare (inclusiv surpriză) care pot duce la amenzi mari și chiar pierderea contractului.

În România, legea ar trebui să asigure accesul verificatorilor la liste de (ne)conformitate, condiții specifice de certificare a contractorilor și de atribuire a contractelor, impunerea de verificări și controale în diferitele etape ale procesului de achiziție, responsabilitatea totală a contractorului principal pentru orice nereguli pe întregul lanț de subcontractare. Prin legiferarea și aplicarea unor astfel de măsuri, autoritățile contractante pot contribui semnificativ la promovarea unor practici de muncă legale și responsabile din punct de vedere social.

Considerăm că HG nr. 554/2023 privind Strategia Națională în domeniul Achizițiilor Publice pentru perioada 2023-2027 este insuficientă pentru realizarea acestor obiective, mai ales că nici nu menționează vreun rol al partenerilor sociali în această strategie, cum cere de fapt UE.